Când te-ai îndrăgostit de carte?

Sunt iubiri care te trăznesc când te aștepți mai puțin. Și… sunt iubiri care cresc încet, în tăcere, până ajung să se confunde cu însăși fibra din care ești făcut. Așa este, pentru mulți dintre noi, iubirea de carte. Nu cred că începe, în cazul niciunuia dintre noi, spectaculos. Uneori începe cu o pagină răsfoită pe furiș, la o vârstă la care… nici gând să descifrezi semnificațiile semnelor observate pe hârie. Alteori începe cu o bibliotecă, cu mirosul de carte, cu fascinația pentru copertă, cu bucuria aceea greu de explicat pe care o simți când știi că, între două coperți, te așteaptă ceva care te va schimba. Și, fără să-ți dai seama când s-a întâmplat, cartea devine loc de refugiu, poartă de trecere (între noi fie vorba… adooooor porțile – inclusiv cele intergalactice – na’, poftim situație), profesor tăcut, prieten credincios, întrebare, răspuns și, uneori, chiar destin.

Ideea acestui articol s-a născut dintr-o întâmplare care m-a bucurat profund. Unul dintre participanții la programul Calea către Carte – Viorel Mardare, atât de îndrăgostit de carte încât a ales să ducă această iubire și într-o formă de studiu temeinic, s-a înscris la cursul postuniversitar Biblioteconomie și Știința Informării, din cadrul Facultății de Litere, de la Universitatea din București. Cursul se apropie acum de final, iar în pregătirea cercetării sale finale, ne-a rugat să răspundem la o întrebare aparent simplă, dar care, pentru oamenii care iubesc cu adevărat cartea, se dovedește a fi nesfârșită: care sunt motivele, care sunt lucrurile care ne-au făcut să ne îndrăgostim de carte? Mai exact, întrebarea directă era: când te-ai îndrăgostit de carte?

Deci… cum a venit la mine… iubirea de carte?

Recunosc, m-am abținut cât am putut să nu transform răspunsul meu într-o nouă carte. Mai în glumă, mai în serios, toată lumea știe că eu, când vorbesc despre cărți și despre scris, mă înflăcărez într-un asemenea hal, încât ideea de a răspunde scurt devine aproape o probă de disciplină spirituală. Sunt unele subiecte care, pentru mine, nu încap în doar câteva rânduri. Și cartea este, fără îndoială, unul dintre ele. Cartea a fost, încă din copilărie, una dintre marile mele iubiri. Lume de poveste, magie, cunoaștere, dezvoltare, adăpost, aventură, rost. O lume întreagă. Cum să răspunzi scurt când e vorba despre una dintre cele mai mari iubiri ale vieții tale?

Așa că, dacă tot n-am reușit să țin răspunsul în hotarele stricte ale unui exercițiu, m-am gândit măcar să las această revărsare să curgă acolo unde îi este locul firesc: într-un articol. Un articol care nu vrea să dea definiții reci și nici să închidă într-o formulă rigidă o relație atât de vie și de profundă. Ci doar să așeze în cuvinte câteva dintre firele care țes această mare, veche și tainică iubire: iubirea de carte.

Așadar, acest text s-a născut dintr-o întrebare frumoasă, dintr-o cercetare de final și dintr-o iubire care, odată stârnită, cere muuulte cuvinte așternute pe hârtia fizică sau virtuală. Cu mulțumirile de rigoare îndreptat către Viorel Mardare, cel care a sădit sămânța acestui articol și care, fără să știe poate, a deschis încă o dată poarta către una dintre temele despre care aș putea vorbi la nesfârșit: clipa aceea misterioasă și luminoasă în care îți dai seama că… te-ai îndrăgostit de carte.

***

M-am îndrăgostit de carte din foarte multe motive, iar unele dintre ele vin dintr-un timp atât de vechi, încât simt că dragostea aceasta s-a născut odată cu mine.

Să-ncepem… deci.

M-am îndrăgostit de forma de carte pentru că, atunci când eram mică, dormitorul meu era, de fapt, biblioteca apartamentului în care locuiam. Mă trezeam cu privirea ațintită pe cotoarele cărților însirate pe trei dintre cei patru pereți ai camerei mele. Mă jucam înconjurată de cărți. Mă culcam cu ochii mijiți pe cotoarele acelorași cărți.

Mai târziu, m-am reîndrăgostit de carte pentru că… învățând deja să buchisesc printre litere și cuvinte… cartea îmi hrănea imaginația. În paginile ei, totul devenea posibil și… simțind eu cum îmi clocotește în vene sânge de super-erou… cartea mi-a dat puternice aripi – înainte să știu că societatea în care mă întrupasem era setată să ți le taie.

În timp, m-am îndrăgostit cu desăvârșire de carte pentru că mi-a oferit – pe tavă – taine de descifrat, chei miraculoase și praguri de trecut. Pentru mine, în fiecare carte se făcea simțită și, într-un final, văzută o comoară ascunsă.

Și-apoi, desăvârșirea cu care m-am îndrăgostit de carte, a căpătat valențe ce-aveau rădăcini înfipte adânc în tenebrele ființei mele. Am întâlnit suflet de om, am cunoscut inimă de om și… am conștientizat că există… percepții – de om. De acolo și până la empatie a fost un simplu pas căci… cartea, pe care deja o iubeam, m-a învățat să intru în pielea altuia.

Și-n timp ce mâinile-mi mângâiau coperta cărții, tot ce era sistem olfactiv în mine se îmbăta lent cu mirosul ce plutea pe suprafața paginii, iar privirea-mi peria cuvinte și litere… până când, toate celelalte simțuri își intrau în „pâine”. Și… DA… în acea sacralitate percepută, într-un fel foarte concret, mâncam cărțile pe pâine. Mai bine spus, le devoram. Fix ca un gurmand get-beget.

Dar dincolo de toate, m-am îndrăgostit de carte pentru că… m-a fascinat.

Și… într-o zi… am simțit că este împletită cu destinul meu.

Căci, printre altele, m-am întrupat să… caut nemurirea.

Iar cartea exact asta-ți dă.

Evident, la un moment dat, am înțeles că eu nu sunt singura care are nevoie de cărți. Căci pe frumoasa noastră Planetă Albastră… mulți sunt aceia care au nevoie de ele.

Iar poate, undeva foarte adânc, ea a fost, încă de la început, felul în care sufletul meu și-a recunoscut misiunea.

Îți mulțumesc, Viorel, pentru întrebare. Rămân datoare. Cu plecăciune.

***

Și poate că, în cele din urmă, cartea m-a învățat să văd.

Să simt.

Să caut.

Să înțeleg că între om și destinul lui există… uneori… cuvinte.

Iar dacă astăzi iubesc cartea mai mult decât ieri, este pentru că iubirea aceasta a crescut odată cu mine și a devenit, pe nesimțite, bucurie și… responsabilitate. A devenit cale și misiune. Deoarece… atunci când ai primit atât de mult de la cărți, vine, la un moment dat, și dorința firească de a da ceva înapoi lumii. De a scrie. De a încuraja. De a păstra viu respectul pentru cuvânt. De a ajuta și alte suflete să-și găsească drumul către propria lor carte. În calitate de Coach, Mentor, Trainer pe CALEA către CARTE.

Așa se face că iubirea de carte nu rămâne, pentru unii dintre noi, doar o frumoasă poveste din copilărie. Ea devine moștenire dusă mai departe cu recunoștință și pasiune.
Poate că… nu toți cei care iubesc cărțile vor scrie una. Dar fiecare om care a iubit cu adevărat o carte a fost, măcar o dată în viață, schimbat de ea. Iar aceasta nu este puțin. Este, poate, una dintre cele mai subtile și mai puternice forme de magie care ne-au fost date.

De aceea, dacă m-ai întreba din nou de ce m-am îndrăgostit de carte, ți-aș răspunde, poate, mai simplu decât la începutul acestui articol: pentru că în ea am găsit lumi, dar și pentru că, prin ea, m-am găsit pe mine. Pentru că mi-a fost aproape atunci când nici nu știam cât de mult aveam nevoie de ea. Și pentru că, din toate marile iubiri ale vieții mele, aceasta este una dintre cele mai vechi, mai fidele și mai roditoare.

Iar dacă și tu ai iubit vreodată o carte, atunci știi deja că… nu întotdeauna alegem noi cărțile. Uneori, ele ne aleg pe noi. Și, începând din acea clipă, nu mai plecăm din acea iubire niciodată.