Ce te oprește să îți scrii memoriile?

Povestea de viață pe care o amâni nu a plecat nicăieri. Te așteaptă. Și… atunci… ce te oprește, oare, să îți scrii memoriile?

Dragă om care simte că are o carte în el,

Mai întâi, vreau să-ți mulțumesc.
Multe dintre mesajele primite în ultima vreme de la cititori – poate că și de la tine – au vorbit despre iubire, despre așteptare, despre acel moment tainic în care, după ani întregi de căutare, de încercări, de întrebări care nu și-au găsit imediat răspunsul, ceva începe să se așeze în interior. Dar am simțit, printre rânduri, și altceva – o dorință care nu s-a spus până la capăt, dar care se simțea acolo, aproape ca parfumul unei flori pe care nu o vezi încă, dar știi că există undeva în apropiere.

Dorința de a scrie.

Dorința aceea pe care mulți o poartă în ei ani la rând, ca pe o scrisoare netrimisă. O deschid uneori în gând, o recitesc, o pliază la loc și o pun iar în sertarul inimii, spunându-și că poate nu este momentul, că poate mai târziu, că poate mai întâi trebuie să mai înțeleagă ceva, să mai trăiască ceva, să mai treacă puțin timp. Și timpul, cum face el de obicei când nu ești atent, trece. Nu se grăbește, dar nici nu stă pe loc. Iar povestea rămâne acolo, ca un musafir loial care nu pleacă, chiar dacă nu i-ai deschis încă ușa.

Aș vrea să-ți vorbesc astăzi exact despre acest moment de prag. Despre clipa în care omul spune: „Vreau să-mi scriu memoriile.” Categoric… asta nu este o carte oarecare. Nu este un text tehnic – pe care, precum văd, în ultima vreme se scrie folosind inteligența artificială. Nici nu vorbim de niște idei aranjate frumos în capitole cuminți.

Vorbim despre propria ta viață… când vrei să îți scrii memoriile. Fragmentele acelea de destin, de iubire, de cădere, de renaștere, de întrebări fără răspuns și de răspunsuri venite prea târziu sau exact la timp. Și, tocmai aici lucrurile devin delicate. pentru că… aici e vorba despre expunere, despre curaj, despre identitate, despre sens. Și, mai ales, despre vocea autentică.

Pentru că, vezi tu, în clipa în care vrei să-ți așterni amintirile pe hârtie, nu te întâlnești doar cu paginile albe.

Te întâlnești cu tine.

Cu cine ai fost. Cu cine ai devenit. Cu ce ai iubit. Cu ce ai pierdut. Cu ce ai tăcut. Cu ce ai înghițit ani întregi doar pentru a putea merge mai departe.

Și, dintr-odată, mâna ta… dincolo de cuvintele așternute pe hârtie… devine o mână care deschide uși vechi. Unele luminoase. Altele… mai bine lăsate închise, ai spune. Doar că acolo, în camerele acelea interioare pe care nu prea le mai aerisim, stau de multe ori cele mai valoroase pagini ale unei cărți de memorii.

Am trecut și eu prin asta. da, da… chiar așa. Io… Mirela Carmen Stancu – cea pe care o cunoști ca pe un cal breaz, în special când e vorba de scris cărți cu povești reale, de viață… am trecut și eu prin asta.

Și nu o spun ca pe o frază convenabilă, menită să creeze apropiere, ci ca pe un adevăr simplu. Nu m-a oprit niciodată lipsa de idei. Nici lipsa de subiecte. Nici lipsa de emoție. Slavă Domnului, emoție am avut cât pentru o trilogie. M-a oprit, în schimb, acel gând perfid care vine îmbrăcat în rațiune și îți spune, foarte civilizat, că poate nu este cazul, că poate nu interesează pe nimeni, că poate anumite lucruri e mai bine să rămână doar ale tale, că poate nu toată lumea trebuie să știe.

Și, trebuie să recunosc, mintea are un talent absolut uimitor de a produce argumente impecabile exact atunci când sufletul încearcă să facă un pas important. mai ales când vrei să îți scrii memoriile.

Uneori am impresia că, dacă i-am da voie, mintea noastră ar putea susține o conferință de trei ore despre motivele pentru care NU ar trebui să ne scriem cartea. Și, culmea, ar face-o foarte convingător.
Doar că… toate aceste motive – și aici este marele adevăr pe care îl văd… iar și iar… la oamenii cu care lucrez – nu sunt adevărate în esența lor. Sunt măști. În spatele lor se ascunde, aproape întotdeauna, una dintre aceste patru frici:

• frica de a nu fi interesați… ei, cititorii noștri,
• frica de a nu fi crezuți… de către ei – cititorii noștri,
• frica de a nu avea resurse – de timp, energie și financiare,
• și frica de a descoperi că, pentru noi, poate… „nu merge”.

„Pe cine interesează povestea mea?”
„Dacă cei care mă cunosc nu mă cred?”
„Dacă investesc și nu iese?”
„Dacă alții pot, dar eu nu?”

Sunt întrebări grele, știu. Pentru că au greutate emoțională. mai ales când vrei să-ți scii memoriile pe hârtie (fizică sau virtuală… nu contează). Întrebările acestea vin din vulnerabilitatea profundă a omului care stă în pragul propriei povești și știe, chiar dacă nu recunoaște imediat, că odată ce va începe să scrie, ceva în el se va schimba pentru totdeauna.

Și totuși, oricât de serioase par aceste blocaje, am învățat să le privesc și cu o undă de umor. Cu acea blândețe ironică pe care ți-o dă experiența. Pentru că, sincer, uneori suntem de-a dreptul adorabili în felul în care ne sabotăm.

Vrem să scriem o carte care să rămână în urmă ca o moștenire de suflet… dar ne blocăm pentru că „nu am găsit încă fontul potrivit”.

Vrem să spunem lumii ce am învățat din viață… dar mai întâi vrem să ne cumpărăm caietul perfect, cana perfectă, playlistul perfect, luna perfectă și probabil o aliniere astrală care să primească aprobarea tuturor planetelor.

Dacă n-ar fi atât de trist uneori, ar fi chiar comic. Și, de fapt, este și comic. Pentru că omul, când se teme, își construiește ritualuri sofisticate de amânare.

Dar dincolo de zâmbet, rămâne întrebarea reală:

Ce te oprește să îți scrii memoriile și cum treci prin asta?

Răspunsul meu, după ani de lucru cu autori și după propria mea viață de scriitor, este acesta: nu treci prin aceste blocaje singur, în liniște, doar cu voință și promisiuni făcute duminica seara.

Nu funcționează.

Sau, dacă funcționează, funcționează greu, lent și cu foarte multă energie pierdută.

O poveste importantă nu are nevoie doar de autor. Are nevoie de context și structură. De un spațiu sigur – în care adevărul să poată ieși fără să fie imediat judecat, cenzurat sau împins înapoi în întuneric.

• Am văzut oameni care la început mi-au spus că nu au timp, iar câteva săptămâni mai târziu au găsit un ritm atât de firesc încât scrisul a început să respire în viața lor fără efort.
• Am văzut oameni care mi-au spus că nu au bani și care, după ce au înțeles ce înseamnă cu adevărat această carte pentru viața lor, au găsit resursele. Exact așa cum se întâmplă când ceva devine important: începi să îi faci loc.
• Am văzut oameni care se temeau că nu vor fi crezuți și care, odată ce și-au găsit vocea autentică, nici n-au mai avut nevoie să convingă pe nimeni. Pentru că adevărul, când este spus limpede, stă în picioare singur. iar atunci când hotărăști să îți scrii memoriile… chiar ai nevoie de verticalitate.
• Și am văzut oameni care erau convinși că pentru ei nu merge. Ei bine, tocmai acești oameni m-au emoționat cel mai tare, pentru că uneori cei care cred cel mai puțin în ei sunt tocmai cei care au în ei cele mai interesante cărți.

Scrie-mi!
Scrie-mi doar atât: care este, în adâncul tău, adevăratul lucru care te oprește să îți scrii memoriile?
Nu ce spui altora.
Nu răspunsul diplomatic.
Scrie-mi răspunsul adevărat… care zbiară, din toți rărunchii, de atâta vreme în tine.

Este lipsa de timp?
Este teama de a fi judecat?
Este nesiguranța?
Este lipsa banilor?
Este poate durerea de a te întoarce în anumite locuri din trecut?
Sau este altceva, ceva fără nume încă, dar foarte… apăsător?

Uneori, primul pas spre o carte nu este prima pagină. Este prima recunoaștere sinceră.
Te aștept.

Și… de ce nu… poate devenim colegi la Clubul Vintage Writers – Viață de Scriitor. Te vor uimi activitățile și proiectele superbe pe care le organizăm acolo.