Mai merită să scrii… de când cu ChatGPT?

A existat o vreme în care omul se temea că îi ia vecinul ideile. Apoi a venit epoca în care se temea că i le fură concurența. Iar acum… a apărut o nouă panică planetară: „Mai merită să scrii… de când cu ChatGPT?”

Întrebarea plutește prin aer ca o muscă insistentă de vară. Se așază pe umărul scriitorului aspirant, pe laptopul autorului obosit, pe ceașca de cafea a coach-ului, pe biroul editorului și, probabil, dacă nu suntem atenți, intră și în ciorba de idei a întregii lumi creative.

Căci, să fim serioși… sau măcar sinceri: de când inteligența artificială poate scrie emailuri, articole, descrieri, poezii, titluri, postări și probabil, în curând, și bilețele pasiv-agresive pentru rudele care vin în vizită neanunțate, e firesc ca omul să se întrebe dacă mai are vreun rost să-și bată capul cu propria lui carte.

Dacă un robot poate produce mii de cuvinte în câteva secunde, atunci ce mai caută scriitorul, cu sufletul lui sensibil, cu amintirile lui răvășite și cu cafeaua lui rece lângă tastatură?

Ei bine… tocmai aici începe răspunsul.

Și, culmea, răspunsul nu este deloc în defavoarea omului.

Dimpotrivă.

Pentru că una este să generezi text. Și cu totul altceva este să scrii din carne sfârtecată, din memorie, din adevărul perceput, din lacrimă, din râs, din ratare, din iubire, din… și din… câte și mai câte.

Așa că întrebarea nu este dacă mai merită să scrii… de când cu ChatGPT.

Întrebarea adevărată este alta:

Mai poate cineva scrie în locul tău ceea ce… numai sufletul tău știe?

Hai s-o spunem pe șleau, cu tandrețe și cu puțin umor, ca să nu ne ia prea tare amețeala tehnologică: dacă visul tău este doar să existe „o carte” cu numele tău pe ea, atunci da, probabil că în următorii ani lumea va fi plină de astfel de volume. Fabuloase. Cu ghilimelele de rigoare.

Vor apărea cărți ca ciupercile după ploaie, numai că, din păcate, multe vor semăna între ele ca niște verișori îmbrăcați identic la o nuntă unde nimeni nu mai știe cine cu cine se înrudește.

Vor fi corecte și bine structurate. Căci așa am „auzit” de la câțiva guru actuali în ale inteligenței artificiale.

(Hai… că-mi vine să și râd… atâta accent se pune pe asta de parcă… nu am folosi inteligența asta din prima clipă în care am accesat un pc. Vorbesc de cei din generația mea, evident. Alții… au accesat întâi o tabletă sau un mobil.)

Dar să revenim la oile noastre.

Vor avea titluri rezonabile și vor folosi expresii care „sună bine”.

Mă apucă… toate alea… când văd cum toate textele „creativilor” actuali încep furioase sau blazate cu… deja internaționala… „într-o lume în care…”.

Și… știi de ce mă apucă?

Apăi, îți explic.

Noi aștia care am trecut prin școală cu multă vreme în urmă… atingeam apogeul oricărei compuneri folosind la început de frază… ai ghicit… „într-o lume în care…”.

Partea proastă este că… am ajuns să tăiem expresia cu pricina… din vocabularul nostru literar deoarece… zău că nu-și dorește nimeni să plagieze chatGPT-ul.

Mai în glumă, mai în seios (cu „r-ul” scos intenționat), spre exemplificare).. m-am trezit într-o zi că… am renunțat să editez un text scris pe grabă, deoarece… doar un om viu mai pune literele unui cuvânt în altă ordine decât cea normală sau… nu bagă de seamă când caps-lockul tastaurii dă rateuri. Măcar așa… dovedim și noi că suntem autorii de necontestat ai textelor pe care le publicăm.

Tot în glumă, și, categoric, dus la extrem… o să tindem să părem agramați pentru a nu fi confundați cu inteligența artificială care… nu-i așa… e perfecțiunea secolului. Mai ales când vine vorba de creativitate și… de copiat astfel încât „să sune ca mine”. Căci așa zic unii… și alții.

Carevasăzică… m-am „aprins”.

Și, evident, am deviat.

Să ne întoarcem deci la textele acelea scrise atât de „bine” încât… nici gând să aibă ceva suflet încorporat.

Pentru că una este să scrii o carte „ca la carte” și cu totul altceva este să scrii o carte în care cititorul să simtă că, la fiecare pagină, cineva viu (a se citi „cineva în care bate inimă de om”) îl privește în ochi și îi spune: „Te înțeleg. Am fost și eu pe acolo. Uite ce am învățat.”

Ce vreau să spun, de fapt?

Inteligența artificială poate imita stiluri, poate ordona idei, poate chiar produce texte foarte bune.

Dar… încă nu a stat la marginea unui pat, într-o noapte grea, întrebându-se dacă viața mai are sens.

Dar… nu a iubit până la absurd, nu a plâns într-o bucătărie luminată prost, nu a pierdut oameni, nu a trecut prin rușine, nu a simțit cum se rupe ceva în interior.

Dar… nu a avut bunici, nu a avut dor, nu a avut patria în suflet, nu a avut acea prostie sublimă a tinereții și nici acea înțelepciune ușor ironică a omului care a luat câteva palme de la viață și acum, în loc să se supere, știe să și râdă de ele.

Și tocmai de aceea, dacă vrei cu adevărat să te mândrești cu numele tău de autor pe coperta unei cărți, nu te comporta ca și cum ai comanda o pizza. Nu apăsa pe două butoane, nu cere „ceva inspirațional, dar și profund, eventual cu puțin storytelling și trei concluzii memorabile”, apoi nu te uita la rezultat ca la o ciorbă reîncălzită și să spui: „Gata, sunt autor!”

Nu, dragul meu scriitor. Aici trebuie să pui osul la treabă și sufletul în priză.

Trebuie să stai cu tine și să-ți asculți vocea adevărată.
Trebuie să cobori în acele încăperi ale vieții tale unde nu intri, de obicei, în vizită cu flori artificiale.

Trebuie să alegi, să renunți, să rescrii, să te răzgândești, să te întorci, să îndrăznești.

Trebuie, uneori, să-ți fie și puțin rușine, teamă, să simți că poate ai luat-o razna – ceea ce, între noi fie vorba, este semn bun. De regulă, când scriitorul simte că a luat-o puțin razna, înseamnă că a început să se apropie de „ceva”.

Cartea care va rămâne nu va fi aceea care a fost produsă cel mai repede, nici aceea care a bifat cel mai eficient toate regulile de copywriting și nici aceea care a ieșit impecabil din laboratorul artificial al textelor corecte.

Va rămâne cartea care are în ea o inimă omenească și care… nu miroase a text fabricat la metru.

Cartea în care se vede că autorul și-a pus pe „tavă” propria lui carne, propriile întrebări, propria lumină și  propriile umbre.

Și, apropo, să nu intrăm nici în cealaltă extremă (una pe care o tot „aud” zilele astea), aceea în care omul se umflă puțin în pene și spune: „Ei bine, dacă robotul poate scrie tot, eu nu mai scriu nimic! De ce să mă chinui când… x, y sau z expert… mă învață să folosesc chatgpt care… surpriză… să sune fix ca mine?”

Ar fi și păcat, și comic.

Ar fi ca și cum un pictor ar spune: „De când există aparate foto, eu nu mai pun mâna pe pensulă.”

Așa este și cu scrisul.

Ceea ce vei scrie tu nu va aduce valoare pentru că este perfect.

Va valora (cacofonie intenționată și acceptată de regulile gramaticale… de altfel, ca orice cacofonie) pentru că trece prin filtrul tău interior și pentru că ai înțeles ceva ce altul n-a înțeles exact la fel. Pentru că ai un timbru, o vibrație, o rană, un fel de a iubi, un fel de a pierde, un fel de a te ridica, pe care nimeni – și, da, nici cel mai simpatic algoritm din lume – nu le poate reproduce complet.

Așa că nu te întreba prea mult dacă „mai merită să scrii de când cu ChatGPT”.

Întreabă-te altceva:

Mai merită să lași altora dreptul de a umple lumea cu texte corecte, în timp ce tu ții în tine o carte de suflet?

Mai merită să stai pe margine, când tocmai acum este momentul să scrii mai adevărat, mai personal și mai curajos decât oricând?

Pentru că, dacă tot va veni un val de cărți artificiale, cu atât mai mare este nevoie de cărți care să nu poată fi confundate. De cărți care să aibă miros de om. De cărți care, atunci când sunt deschise, încălzesc, zguduie, vindecă, luminează.

Și exact asta ai de făcut.

Nu să te sperii, să te retragi sau… mai rău… să concurezi cu o mașină la viteză.

Ci să scrii acea carte care poartă atât de limpede amprenta sufletului tău, încât niciun cititor să nu o poată uita și nici să o confunde cu alta.

Restul… vor publica.
Tu, dacă vrei cu adevărat, poți scrie.

Iar între cele două este o diferență uriașă.

Viața de scriitor…

Așa că, dragă scriitorule-om, nu te panica prea tare că au apărut „scriitorii artificiali”.

Ei vor „scrie”, desigur.

Vor produce.

Vor livra.

Vor face tot felul de lucruri impresionante, cum fac toate mașinăriile bine unse.

Dar tu… tu ai o misiune puțin mai complicată și infinit mai frumoasă – să fii om. Să simți, să trăiești, să cazi, să te ridici, să iubești, să greșești, să înțelegi, să ierți și apoi… să așterni toate acestea în cuvinte.

Tu scrie oricum.

Scrie cu nerv, cu har, cu umor, cu rană, cu pasiune.

Scrie cartea aceea care să nu semene cu niciuna dintre cele pe care le vor produce, în serie, viitorii foarte eficienți și foarte lipsiți de copilărie „autori” artificiali.

Iar dacă simți că vrei să faci asta – lângă alții ca tine – într-un loc unde scrisul este tratat ca o cale, nu ca o bifă pe „to do list”, vino în Club Vintage Writers – Viață de Scriitor.

Nici gând să ne adunăm aici (în fiecare miercuri) ca să pozăm „intelectual” în lumina apusului, cu un stilou în mână și o privire melancolică îndreptată spre orizont.

Ne adunăm ca să scriem, să creștem, să ne susținem unii pe alții.

Pe scurt: dacă tot vrei să fii autor, fii unul pe bune!

Te așteptăm în Club VINTAGE WRITERS.

Ceea ce va face diferența, de acum înainte, sufletul. Acel ceva imposibil de fabricat, imposibil de simulat până la capăt (da, da… e o discuție luuunngă aici), imposibil de furat.

De aceea, dacă tot simți că scrisul te cheamă, nu-l trata ca pe un moft de duminică sau ca pe o relație complicată cu care „mai vezi tu ce faci”. Intră în el cum intri într-o pădure seculară – cu respect, cu curiozitate și cu suficient umor încât să… nu te sperii dacă, la un moment dat, dai peste propriile tale umbre și… culmea… constați că unele dintre ele au replici chiar bune.

Așa că nu te grăbi să-ți îngropi condeiul doar pentru că vremurile s-au umplut de texte fabricate repede, frumos lustruite și suficient de corecte încât să treacă drept „literatură” în ochii unei lumi care, uneori, confundă eleganța frazei cu vibrația inimii.

Se vor scrie, desigur, multe cărți în anii care vin. Foarte multe. Atât de multe încât rafturile vor începe să semene cu niște cimitire respectabile, în care volumele stau aliniate cuminți, cu titlurile lor atrăgătoare, și totuși… fără puls.

De aceea, dacă tot vrei să scrii, scrie ca și cum numele tău ar trebui să merite coperta aceea. Nu o îmbrăca în fraze care sună bine, dar nu au trecut prin nicio rană. Nu lăsa viitorul să-ți fie populat de cărți atât de perfecte și atât de goale, încât să te facă să-ți fie dor de imperfecțiunea superbă a unui om adevărat.

Pune, așadar, osul la treabă și sufletul în priză.

Alături de noi… în Club Vintage Writers – Viață de Scriitor.