Bine te-am regăsit, drag explorator pe Calea către Carte! Astăzi, îți propun să vorbim despre ceva ce m-a făcut să zâmbesc săptămâna trecută. Scriitorul egoist. Mai exact… cineva mi-a spus că acel ce dorește să scrie o carte o face din simplu egoism. De ce am zâmbit la auzul unei asemenea afirmații?
Deoarece, trecând peste argumentele care mi s-au servit, nu am putut să nu observ asemănarea cu fabula Vulpea și Strugurii de La Fontaine.
(Notă: găsești la finalul textului această fabulă… atât de veche dar care este… atât de actuală!)
Pe scurt, nu am putut să nu observ cum mintea noastră ne joacă feste… de câte ori avem un vis mai îndrăzneț. Și, ca să fiu mai exactă… persoana în cauză… își dorea să scrie o carte dar… în loc să își dezvolte mușchii scrisului… devenise expertă în găsirea de argumente pe care își clădise acțiunile de subminare a propriei dorințe.
Cu experiența pe care o am deja… vin eu si-ți spun că…
Scriitorul nu este egoist atunci când hotărăște să scrie o carte.
A scrie o carte nu este un act egoist.
A investi timp, energie și bani în a-ți dezvolta abilitățile de scris (și capacitatea de a scrie fără epuizare) nu este ceva egoist.
Și dacă este egoist, singurul motiv pentru care credem că o asemenea dorință ar fi rea este că undeva în subconștient… cineva, undeva, cândva… ne-a făcut să credem că nu avem voie să ne concentrăm asupra propriilor dorințe.
Că trebuie să ajutăm și să-i slujim pe toți ceilalți mai întâi.
Ți se pare cunoscut, nu-i așa?
Dar, pentru o clipă, să lăsăm deoparte faptul că a scrie doar pentru tine este fabulos și grozav (și este!). În schimb, vreau să vorbim despre situația în care povestea ta poate schimba lumea.
Gândește-te la o carte care ți-a schimbat viața.
Cartea care te-a făcut să simți că autorul parcă ți se adresează direct într-un mod mai profund decât a făcut-o oricine altcineva până în acea clipă.
O carte care ți-a adus bucurie și umor atunci când te simțeai „lovit de soartă”.
O carte care a reflectat propriul tău întuneric și ți-a arătat că nu ești singur.
Cartea ta poate fi aceea rază de speranță pentru altcineva. Și, nu doar pentru un om ci chiar pentru mii de oameni. Oameni ce își duc traiul în locuri pe care… poate… nu le vei vizita niciodată. Oameni pe care… poate… nu-i vei întâlni niciodată.
Dar cartea ta nu poate ajunge la ei dacă nu îi dai viață.
Și… nu trebuie să faci asta singur. Poți alege să beneficiezi de sprijin pentru a manifesta dorința ta.
De ce să scrii o carte?
Ei bine, motive ar fi multe.
Printre altele… unul la care, cu siguranță, nu te-ai gândit până astăzi.
Și… nu este vorba doar despre viețile pe care CĂRȚILE TALE le vor afecta.
Sunt, de asemenea, toate cărțile pe care cărțile tale le vor inspira. Toți scriitorii mai noi care îți vor citi povestea și care… vor fi inspirați de tine… le vei da putere să creadă că o pot face și ei.
Impactul a ceea ce facem noi ca povestitori este cu adevărat infinit.
Schimbă generațiile.
Atinge inimile.
Și… eu sunt aici să te susțin în călătoria ta.
Eu sunt aici pentru a face acest lucru să se întâmple.
Sunt aici pentru a-i ajuta pe scriitori să rămână în bucuria și magia a ceea ce facem, mai degrabă decât să sufere de epuizare și să se lupte sub greutatea sistemelor și „culturii” împământenite care ne spune că… ar trebui să stăm în banca noastră. Să renunțăm la ideea de a scrie cărți. Deoarece… spun „unii experti” în ale scrisului că… doar cei aleși pot să scrie.
Zău???
Lăsând la o parte toate aberațiile ce ni se servesc pe bandă rulantă și care… au rolul de a ne îngropa visurile din fașă… vin către tine cu o invitație.
Dacă ești gata să schimbi lumea spunând DA visului tău, poveștii tale, atunci eu sunt gata să te ghidez pe drumul tău.
Totul începe cu o consultație gratuită pentru a vedea dacă sunt book coach-ul potrivit pentru tine.
Dă CLICK AICI pentru a programa un call gratuit cu mine.
Viitorii tăi cititori vor fi foarte bucuroși că ai făcut-o.
***
Vulpea şi strugurii
de La Fontaine
Pribeagă şi lihnită
De foame, dă de-o vie
Cu nişte struguri rumeni, frumoşi,
De razachie.
Ciorchinii-s plini şi vulpea,
De sine înţeles,
Ar fi mâncat cu poftă
Şi nici n-ar fi ales…
Dar la-ndemâna labei
O-mpiedică s-ajungă
Până la ei zăbreaua ulucilor, prea lungă,
Şi ghimpii-n care gardul e prins şi împletit;
Ciorchinele-i aproape de bot; s-a tot sucit,
S-a ridicat: se-nţeapă
Şi-i lasă gura apă…
– Ce struguri verzi şi acri, oftează,
Nu-s de teapă!
Şi-s prea cruzi…
Mie, ce-mi place-i gustul de stafidă,
Nu-mi strepezesc eu dinţii cu această aguridă…
