Am observat ceva uimitor în toți anii în care am ghidat autorii pe „Calea către Carte”: scrisul exprimă cine ești tu cu adevărat. Dar… și mai important… îți revelează cine poți deveni. Ca atare, astăzi îți propun să „scormonim” puțintel, în căutarea răspunsului la întrebarea… cine devii când scrii cartea ta?
Când te așezi zi de zi în fața paginii, cartea se scrie… IAR tu… te rescrii.
Te cunoști altfel. Te asculți. Îți recunoști rănile, victoriile, întrebările și răspunsurile. Și ceva se schimbă. În profunzime.
Una dintre cele mai frecvente fraze pe care o aud în programul meu este:
„Mi-am dat seama că nu scriu doar o carte. Scriu o parte din mine înapoi către mine.”
Pentru că, vezi tu, în timp ce așterni povestea ta pe hârtie, ai șansa să-ți rescrii convingerile limitative. Să transformi durerea în sens. Haosul în claritate. Tăcerea în voce.
Când scrii, îți exersezi curajul, îți cultivi compasiunea față de tine și … deși, poate, nu ți-ai dat seama până acum… îți rafinezi mesajul până devine esența misiunii tale.
De fapt, este un proces în care… devii autorul nu doar al unei cărți, ci al propriei tale vieți.
De aceea, în programele de scriere avem mereu acest moment magic:
– când un autor își citește, pentru prima dată, un fragment în care se regăsește cu totul. Nu neapărat ca stil, ci ca adevăr.
Și… îl vezi cum se luminează la față. Cum își dă seama: „Asta sunt eu. Aici, acum. Așa vreau să fiu citit.”
Acela este un moment sfânt. Un ritual de reîntoarcere la sine.
Și da, cartea ta e darul tău pentru lume. Dar… în primul rând, este un dar pentru tine. Ea – cartea ta – te ajută să închei capitole nevindecate și să-ți împlinești o promisiune veche făcută sufletului tău.
Și, la final, când îți ții cartea în mână, ceva în tine știe:
„Am spus ce aveam de spus. Sunt pregătit să fiu văzut. Să contribui.”
Iar lumea… va răspunde la această vibrație. Pentru că vocea ta autentică e o chemare a inimii tale către inimile celorlalți.
Și totuși… mai este ceva ce nu se spune suficient despre tine… cel care scrii cartea ta.
- Poate pentru că este prea mare ca să fie pus într-o definiție.
- Poate pentru că se simte mai degrabă în inimă decât în minte.
- Poate pentru că nu poate fi explicat. Trebuie trăit.
O carte este mai mult decât un obiect tipărit și legat între coperți. Mai mult decât un produs cultural. Mai mult decât un instrument strategic de poziționare sau brand. Mai mult chiar și decât mărturia experienței tale de viață. O carte este forma prin care numele tău prinde nemurire.
Pentru că scrisul este un act profund spiritual, chiar și atunci când vorbim despre nonficțiune. Mai ales atunci. Când scrii, mai ales când scrii cartea ta, de fapt, te oferi pe tine.
Și există ceva aproape miraculos în această dăruire: trupul obosește, se schimbă, se transformă, își încheie călătoria… daaaaaar… cuvintele rămân.
Cuvintele sunt urmele tale de lumină în lume.
Sunt felul în care continui să trăiești dincolo de tine.
Dincolo de timp.
Dincolo de uitare.
Poate că nu ne gândim des la asta…
Dar cărțile trăiesc mult mai mult decât autorii lor.
Cineva, cândva, va deschide cartea ta într-o dimineață liniștită sau într-o noapte în care caută sens. Va găsi acolo o propoziție. Un gând. O respirație. Un adevăr care cade exact în locul potrivit din sufletul lui. Și în acel moment, viața lui se schimbă — în mod vizibil sau aproape invizibil — dar real.
Tu nu vei fi acolo fizic. Dar vei fi prezent.
- În voce.
- În energie.
- În felul în care ai ales să vezi lumea.
- În felul în care ai ales să o povestești.
Acesta este miracolul scrisului… Tu continui să trăiești în mintea și inima cititorului tău.
Cartea ta devine moștenire pentru cei ce vin după tine, rugăciune pentru suflete aflate în căutare, semn că ai fost aici și ai lăsat lumină.
Și… în special… dovada că ai avut curajul să spui adevărul tău.
Și poate că nu te-ai gândit la asta până acum, dar fiecare autor – care scrie din autenticitate – lasă în lume mai mult decât pagini tipărite. Lasă o comoară pentru ca altcineva să se regăsească.
Dar ca să scrii o carte profundă, adevărată… ai nevoie de ceva încă și mai subtil. Ai nevoie să te întâlnești cu Muza. Această Muză, despre care toată lumea vorbește dar nimeni nu pare s-o poată „stăpâni”… nu este doar inspirația. Și nici doar o metaforă artistică. Dacă e să mă întrebi pe mine, îți spun ceea ce eu simt cu toți porii mei: Muza este starea în care sufletul tău devine canal deschis pentru ceea ce vrea să fie scris prin tine.
Mulți scriitori așteaptă Muza.
Se așază în fața foii, sperând să „vină”.
Dar Muza… nărăvașa de ea… nu vine atunci când este așteptată.
Muza vine atunci când este chemată. Iar chemarea aceasta nu este un act mental. Este un act ritualic, conștient, sacru.
Și da, lucrez în prezent la o carte exact despre acest subiect — „Intrarea în Flow” — pentru că este esențial pentru orice scriitor să înțeleagă cum să creeze spațiul necesar ca inspirația să se manifeste.
Până atunci, îți las aici un ritual simplu, dar profund, pentru a o chema. De ce îți fac acest cadou? Ei bine, dacă mă cunoști deja de ceva vreme… știi că îmi place – ceea ce eu numesc – joaca cu energiile. Dacă nu mă cunoști… tocmai ce ți-am spus.
Ritual de Chemare a Muzei
(în 5 pași simpli și sacri)
1. Creează-ți Spațiul de Scriere
Nu scrie oriunde. Muza nu vine în locuri aglomerate, haotice, grăbite. Alege un loc care te liniștește. Pune o lumânare, un cristal, o floare, o poză dragă.
Spune-i sufletului tău: „Aici ne întâlnim.”
2. Intră conștient în corp
Închide ochii. Inspiră lent. Eliberează tensiunea din umeri. Dacă trupul e încordat, mintea se închide. Dacă trupul se relaxează, Muza se apropie.
3. Șoptește chemarea
Da, literal. Spune încet, ca o rugăciune: „Muza mea, vin către tine. Sunt gata să te ascult. Scrie prin mine ce trebuie spus.”
Nu uita… cuvintele au putere. depinde de tine ce faci cu ea.
4. Pune mâna pe inimă
Simte. Nu gândi. Lasă emoția să aleagă cuvintele. Scrisul adevărat se naște în somnul logicii și veghea inimii.
5. Începe să scrii fără să te uiți înapoi
Nu edita. Nu corecta. Nu judeca. Scrie ca și cum ai respira. Adevărul vine doar în acțiune. Pentru că de fapt… când scrii (și… știi deja, zona mea de expertiză este nonficțiunea… no way să vorbim despre ficțiune aici), nu inventezi. Când scrii, îți amintești.
- Îți amintești cine ești.
- Îți amintești ce te doare.
- Îți amintești ce te alină.
- Îți amintești ce ai venit să lași în lume.
Și atunci, îți pui sufletul în cuvinte.
Iar cuvintele fac ceea ce fac mereu: se așază acolo unde trebuie – în sufletul celui care are nevoie de ele.
Cine devii tu când scrii cartea ta?
Devii cine ai fost întotdeauna în profunzime, dar poate nu ai avut curajul să recunoști.
Devii martor și tămăduitor al propriei povești.
Devii voce în locul tăcerii.
Devii mărturisitor al adevărului tău interior.
Devii lumină acolo unde era noapte.
Devii autor — al unei cărți și al propriei tale vieți.
Și, încet-încet, pe măsură ce cuvintele se așază… devii nemuritor. Căci, DA, dragul și draga mea viitor/viitoare autor/autoare… cartea ta este una dintre cele mai frumoase forme de nemurire.
Tu vei trece.
Cartea ta va rămâne.
Și într-o zi, cineva îți va purta sufletul în mâini.
Și va spune:
„Cineva, cândva, a trăit așa cum simt și eu acum. Nu sunt singur.”
Iar aceasta este cea mai mare moștenire pe care o poate lăsa un om în lume.
Un ecou viu.
Un adevăr care respiră.
O lumină care nu se stinge.
Iar acum… nu uita.
Scriem cărți. Rescriem vieți. Împreună.
