Cum să intri sau să reintri în flow când scrii o carte

Cum să reintri în FLOW când scrii o carte – o poveste adevărată – cu ligheane, cu o inundație la 2 noaptea și cu un om al străzii care a oferit un concert improvizat de… plastic sub clar de lună. Și în mijlocul haosului… am scris. Poate nu exact ce-mi propusesem, dar…

Dragă scriitor aflat (sau rătăcit) în căutarea flow-ului,

Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că te-ai afundat – iar! – în minunata (și uneori nesuferita… da, da, chiar așa!) aventură numită scrierea unei cărți. Și poate că, la fel ca mine, ai simțit pe pielea ta cum e să cazi din flow… ca o pisică ce alunecă de pe pervazul inspirației.

Și pentru că ador să fiu sinceră și cu capul în nori, dar și cu picioarele în ligheane (despre asta în câteva rânduri), îți spun direct: da, am trecut prin asta. De mai multe ori decât mi-ar plăcea să recunosc.

Vezi tu, când am lansat cursul gratuit „Cum să scrii Prima TA Carte când n-ai timp și nici încredere în tine”, nu mă așteptam la… un potop. Și nu vorbesc (încă) despre cel literal.

Mă așteptam la câteva înscrieri. Poate o mână de scriitori curajoși.

Dar ce să vezi?

Universul, cu umorul său cosmic, mi-a trimis 2.325 de suflete dornice să scrie. Și nu doar să se înscrie, ci și să-mi scrie.

Peste 1.500 de răspunsuri.

Cu povești.

Cu blocaje.

Cu visuri fragile.

Cu încredere.

Iar eu? Mi-am zis… vitejește… „Răspund fiecăruia!”.

Personal.

Cu suflet.

Cu flow.

Numai că… ghici ce?

Universul avea chef de joacă.

Pe lângă faptul că încercam să răspund la sute de emailuri și să păstrez vie conexiunea cu fiecare scriitor, s-a mai întâmplat ceva.

A venit un alt fel de flow… unul acvatic.

Din tavan.

Da, ai citit bine. Inundație. Fix în toiul nopții. Ligheane, prosoape, vecini care nu deschid ușa, și o simfonie de sticle de plastic stoarse cu religiozitate de un domn foarte insistent, la tomberoanele de lângă bloc.

Toate acompaniate de un flow care… departe de a fi inspirațional, îmi dădea mai degrabă stări de thriller urban.

Dar hai să ți-o spun pe larg, că merită.

Era trecut de miezul nopții, iar eu încă… butonam laptopul, răspunzând de zor la mesaje.

În apartament – o liniște reconfortantă. Chiar inspirațională.

În sufletul meu – oboseală amestecată cu recunoștință. Pentru toți cei care aleseseră să-mi scrie. Să-mi povestească. Să-mi împărtășească.

Și brusc… pic… pic… pic… pe podea.

M-am uitat în sus și am avut o revelație de genul „flow-ul vine de sus, dar nu chiar așa, Doamne!”. Era, oarecum, evident… tavanul dădea semne că vrea să participe și el la sesiunea mea de scriere creativă. Sau, mai bine zis, la sesiunea de intrare în flow.

Ca o fostă practicantă a artelor marțiale (eheee… ce vremuri), în secunda doi an intrat în acțiune.

În mai puțin de 10 minute, eram în plin proces de captare a inspirației în ligheane, cratițe și vase de plastic.

Între timp, tavanul imensului apartament de 38 mp – în care locuiam la acel moment – se transformase într-un compozitor de percuție minimalistă – fiecare strop cădea cu o ritmicitate hipnotică. Poate chiar terapeutică… dacă nu ar fi fost… fix… în sufrageria mea.

Vecina de sus? Mută. La propriu. Nu răspundea nici la ușă, nici la telefon. Am bătut ca-n filme. Niciun semn.

Așa că, inevitabil, mi-am luat rolul de paznic de noapte al propriei biblioteci. (Știi sentimentul acela când încerci să salvezi cărțile de la inundație? E ca și cum încerci să-ți salvezi sufletul pe hârtie.)

Recunosc… nervii din dotare mi se întinseseră la maxim.

Și… culmea… când credeam că spectacolul nocturn a atins apogeul… apare „personajul bonus”. Un domn al străzii, atras ca un magnet de linia melodică a picăturilor. În toiul nopții, în cartierul meu tăcut, a început simfonia plasticului.

El – maestru al reciclării. Lua – fără nici un rateu – fiecare sticlă din containerul de gunoi, o strângea și o presa cu picioarele… cu o precizie demnă de o menghină, apoi trecea la următoarea. Cu răbdare. Cu respect.

Cu… zgomot.

Plastic pe plastic.

Picături în lighean.

Și eu, cu căștile-n urechi, ascultând o meditație de relaxare cu valuri oceanice.

Paradox? Poate.

Magie? Categoric.

Și… ghici ce? Am scris.

Poate nu ce-mi propusesem. Dar… era ceva real. Adevărat reportaj la fața locului. Ca să nu uit că flow-ul nu vine întotdeauna când aprinzi lumânarea parfumată.

Uneori… vine când ți se crapă tavanul.

Alteori când un om al străzii îți dă o lecție despre perseverență și ritm.

Lecția ce „mi-am luat” în toată nebunia simfoniei de plastic?

Când flow-ul tău pare că se risipește în toate direcțiile, nu te opri.

Nu te învinovăți.

Nu te transforma în detectivul care investighează de ce nu mai curge.

Fă ca în ju-jitsu – folosește obstacolul.

Scrie din el.

Scrie despre el.

Dacă scrii nonficțiune – extrage o lecție. Dă-o mai departe.

Dacă scrii ficțiune – transformă inundația în scenă. Sau măcar în metaforă. Crede-mă, cititorul tău va simți că ai scris cu inima, cu sufletul.

Și dacă ai senzația că toate obstacolele s-au aliat împotriva ta, fă un pas lateral și caută ceva care să-ți schimbe vibrația.

O meditație.

O plimbare.

O baie cu sare și lavandă.

(Sau toate la un loc, dacă ai chef de lux scriitoricesc.)

În final, nu uita: nu există scriitor care să nu fi ieșit din flow.

Există doar scriitori care învață să se întoarcă.

Cu blândețe.

Cu umor.

Cu o poveste în buzunar.

A ta prietenă, cu lighean și flow recuperat,

Mirela Carmen Stancu