O vorbă de duh, venită din vremuri demult apuse, mi-a dat apă la moară și… am clocit… un articol despre scris, visuri amânate și curajul de a continua să îți scrii cartea care zbiară – de-a binelea – în inima ta. Ce zbiară? Apăi… poate că-și tot face simțită prezența însă… cine-i, oare, prin preajma-i… să o audă? Poate TU.
Se spune că „oamenii se împiedică de pietre, nu de munți”. Este o vorbă înțeleaptă, atribuită lui Confucius, pe care am auzit-o din nou recent, rostită cu emoție de Angela, una dintre scriitoarele prezente la Sprintul de scriere de seară.
Și, sincer? Mi-a mers la suflet.
Pentru că exact despre asta e vorba atunci când vorbim despre scrierea unei cărți: nu muntele ne oprește, ci pietricelele care se tot adună pe traseu.
Vrei să scrii o carte. Știi că ai ceva de spus. Ai visat asta.
Ai visat poate de ani buni.
Dar, într-un mod aparent inexplicabil, te tot oprești.
Nu din lipsă de pasiune. Nu pentru că subiectul nu e important. Nu pentru că nu ai idei.
Ci pentru că… viața.
- O urgență aici.
- Un „n-am timp” dincolo.
- O oboseală care se lipește de o zi agitată.
- Un gând care spune „nu e încă momentul”.
- Un mesaj care te întrerupe.
- Un îndemn interior: „mai întâi să mai citesc ceva, să învăț, să fiu pregătit.”
Și uite-așa… ani întregi pot trece.
Ani în care ai mers la cursuri, ai subliniat cărți, ai visat lansări.
Ani în care… n-ai scris cartea.
Iar tu… rămâi cu visuri amânate.
Muntele nu te-a oprit.
Dar pietricelele te-au făcut să te întorci din drum.
- Pietricele ca perfecționismul.
- Ca teama că nu iese bine din prima.
- Ca gândul că „nu sunt suficient de pregătit”.
- Ca acel „n-am inspirație azi” care devine „n-am scris de o lună” și apoi „poate n-o mai scriu deloc.”
Am văzut asta de sute de ori. La scriitori extraordinari. La oameni cu povești care pot schimba vieți.
Și știi ce e cel mai dureros? Nu lipsa timpului te oprește. Ci lipsa unei strategii simple și clare.
Și, mai ales, lipsa încrederii că drumul se poate face pas cu pas, chiar și când pietricelele scârțâie sub tălpi… transformându-se, pe măsură ce trece timpul, în ditamai bolovanii pe umerii tăi.
Cartea ta… zău că nu are nevoie să o scrii într-o peșteră izolată de lume.
Nici să ai 3 luni libere. Nici să te simți „zen” în fiecare dimineață.
De fapt, cartea ta are nevoie de alegeri mici, repetate, constante. De un Sprint de scriere, o intenție, o promisiune față de tine.
Nu e vorba, aici, despre cât scrii într-o zi.
Este despre cât de des revii la ea. La scriitura ta. La partea aceea din sufletul tău care… tânjește să împărtășească lumii ceea ce doar tu ai putea așterne pe hârtie.
Chiar așa… este despre curajul de a te întoarce la tine.
La adevărul tău. La semnificațiile pe care doar TU le poți pune în cuvinte.
La fiecare Sprint de scriere pe care îl ghidez (fie că vorbim de Write-Flow Club, fie că ne referim la sprinturile din cadrul programului Calea către Carte), văd cum oamenii se adună… pe ecranul Zoomului. Unii vin entuziasmați. Alții… cu teamă. Unii intră cu pagini întregi în minte. Alții… cu mintea goală de cuvinte.
Dar toți se așază.
Și toți scriu. Unii o carte. Alții un articol.
Poate o pagină. Poate zece.
Dar, mai ales, scriu… în ciuda pietricelelor.
Uneori nu vezi clar drumul. Dar scrisul îl luminează.
Dacă te-ai împiedicat și tu pe drum… nu te certa. Nu renunța și nici nu trage concluzii care să pună câțiva bolovani pe umerii tăi.
Nu spune că „nu e pentru tine” doar pentru că ai mai încercat și nu ai dus „traseul” până la capăt.
Când intri într-o sesiune de scriere, de fapt, este ca și cum ai intra într-o relație.
Există momente înflăcărate. Și… există momente de liniște.
Are întâlniri întârziate. Și revelații, pe neașteptate, apărute din neant.
Dar dacă îți asumi prezența în povestea ta… articolul tău, scrierea ta, cartea ta… vor veni. Pe rând sau pe sărite.
În programul de 6 luni – Calea către Carte – le spun, printre rânduri, autorilor:
„Nu trebuie să cucerești muntele azi. Este suficient să dai la o parte, cu vârful bocancului, o pietricică din drum.”
Și ce se întâmplă apoi?
Evident… se face loc.
În minte. În inimă. În calendar.
Când ești însoțit, când ai ghidaj, când ai ritm… scrisul nu mai e greu ci devine proces de vindecare. De claritate. De contribuție.
Cartea ta merită să fie privită… nu ca un proiect bifat, ci ca o parte din misiunea ta de viață.
Pentru că o carte nonfiction autentică, aliniată cu sufletul tău, poate deschide uși pentru alții.
Poate împuternici. Poate vindeca. Poate inspira.
Dar, înainte de toate… te poate transforma chiar pe tine.
Și da, uneori poate părea că ai de urcat un munte… pavat cu visuri amânate.
Dar, spune-mi sincer:
Ce te-a oprit cu adevărat?
Lipsa timpului?
Lipsa banilor?
Lipsa inspirației?
Sau poate doar… o pietricică?
Un gând. O teamă. O ezitare.
Uite, îți propun ceva simplu:
Dacă știi că vrei să scrii o carte nonfiction care contează… o carte aliniată cu misiunea ta de viață… o carte care nu doar că te poziționează ca expert, dar îți aduce bucurie și claritate…
Hai să vorbim.
Programează o întâlnire cu mine și vedem împreună dacă programul Calea către Carte e ceea ce ai nevoie.
Poate că… a sosit, în sfârșit, momentul să scuturi pietricelele de pe traseu. Să-ți faci loc în rucsac pentru încredere, strategie, susținere.
Și să urci. Cu pași mici, dar siguri.
Pentru că da…
Oamenii se împiedică de pietricele, nu de munte. Dar TU poți alege să le vezi, să le miști, să le lași în urmă. Și să mergi înainte.
Spre Cartea ta.
Spre Visul tău.
Spre Misiunea ta.
