Scopul vieții… sau… Cui îi pasă de un Vis?

Există oare vreo legătură între scopul vieții noastre și visurile din copilărie? Chiar așa… cui îi pasă de un vis… mai ales când acesta vine către noi în copilărie? (Extras din cartea „Sub semnul pasiunii”)

Există ceva în noi care nu se lasă strigat decât atunci când viața ne aduce în fața unei oglinzi mai adânci decât gândurile și mai limpezi decât cuvintele. Acel ceva – este pasiunea.

Nu cea care se strigă pe rețelele sociale. Nu aceea despre care se scriu sloganuri motivaționale. Ci pasiunea care vine tăcut, din miezul ființei, atunci când viața te întreabă: „Ce arde în tine și nu-i dai voie să ardă cu totul?”

Pasiunile… ah, ce vânturi misterioase ne suflă în pânzele sufletului! Uneori vin blând, ca o adiere caldă de primăvară. Alteori, ne zdruncină cu forța unui vis vechi care nu ne mai lasă în pace până nu-l scriem.

Când scrii despre pasiunea ta, îți așezi viața în palme și o ții așa, deschisă, spre a o privi cu alți ochi. Înveți ce te mișcă. Ce te cheamă. Ce te ține viu.

Pasiunile sunt limbajul prin care sufletul tău îți amintește drumul. Sunt promisiunea că, dacă le urmezi, vei ajunge acolo unde inima ta se simte acasă.

…

Câteodată… ni se spune, printre zâmbete ironice, că pasiunile noastre sunt doar mofturi. De fapt… ele sunt stelele care ne ghidează pe cerul înnorat al vieții. Sunt căile prin care ne amintim cine suntem, de ce am venit aici și ce daruri avem de împărtășit cu lumea.

Iar scrisul?

Scrisul este unealta.

Focul.

Vasul.

Cuvântul devenit punte între suflet și lume.

***

(povestea mea)

Cui îi pasă de un vis?

Cine s-ar fi gândit vreodată că destinul ne poate vizita… la frageda vârstă de cinci ani? Că scopul vieții poate prinde contur încă din anii de grădiniță, adăpostit în inocența copilăriei? Pentru mine, totul a început cu un vis — o șoaptă blândă a destinului care mi-a atins sufletul când aveam aproximativ patru sau cinci ani. Într-o noapte întunecată și tăcută, o ușă mi-a apărut în vis. Stătea acolo ca un străjer, chemându-mă cu o invitație nerostită. Fără lacăt, fără cheie — doar o atracție eterică care mă îndemna să pășesc dincolo de prag. Am încercat să fug, dar picioarele mi-au rămas înțepenite, ținute captive de o forță mai puternică decât voința mea de copil. O voce blândă și tulburătoare mi-a șoptit în suflet: „Intră! Intră… vezi și amintește-ți! Ce e scris… va fi. Și ce va fi… deja s-a întâmplat…”

Inima îmi bătea ca o tobă de război. Mâna îmi tremura în timp ce se întindea spre ceea ce părea a fi o clanță. Am răsucit-o, iar ușa veche a scârțâit, ca o reticentă mărturisire a unor taine ținute prea mult timp. Pe măsură ce ușa se deschidea, o forță nevăzută m-a tras înăuntru; acolo, am simțit cum piciorul meu mic atinge podeaua. Lumea de dincolo era o tapiserie orbitoare de lumină, care-mi copleșea privirea. Din reflex, am închis ochii strâns, acoperindu-i cu mâinile. În acea întunecime, s-a desfășurat o viziune — o cameră cuibărită într-un alt timp, într-un alt tărâm.

Cu fiecare fibră din ființa mea, am absorbit esența acelei încăperi. Era un sanctuar, diferit de orice văzusem în scurta mea dănțuire prin viața pe frumoasa noastră Planetă Albastră. Ochii mei au cuprins acea existență paralelă: un birou din lemn, sculptat cu eleganță, o lumânare ce pâlpâia, proiectând umbre delicate în jur, o călimară plină ce promitea… creație. Foi albe, imaculate, așteptau cu nerăbdare cuvintele. O mână ținea un stilou de aur, strălucind ca un far al inspirației, gata să elibereze o viziune.

Constrânsă de o forță nevăzută, mi-am ridicat pleoapele să întâlnesc deținătorul acelei mâini. Într-o clipă, timpul s-a oprit. O femeie stătea în fața mea, cu un zâmbet strălucitor ca o răsărit de soare, ochii ei albaștri pătrunzători străbătând vălul inimii mele micuțe. O căldură cerească mi-a cuprins trupul fragil și, în acea clipă suspendată, pur și simplu… am știut. N-o mai văzusem niciodată, și totuși, o familiaritate străveche îmi străbătea ființa, ca și cum fiecare nuanță a sufletului ei fusese imprimată în spiritul meu încă de la începuturile timpului.

Din adâncul unui trecut uitat și din șoaptele unui viitor ascuns, ea m-a chemat mai aproape. „Amintește-ți viitorul. Amintește-ți de mine și de El. Când Universul va dezvălui acea poartă specială — scrie! Scrie așa cum ai făcut-o mereu. Scrie așa cum eu o fac mereu. Știi cine sunt”, mi-a șoptit cu a sa voce… ca o mângâiere melodioasă ce părea să-ți învăluie întreaga esență a ființei. Când mâna ei s-a întins să o atingă pe a mea, o scânteie de lumină divină… asemeni unui arc electric… a aprins conexiunea noastră. Inima-mi bătea cu putere, tremurând sub greutatea esenței ei, în timp ce se topea în scânteia luminoasă. În acea uniune de neuitat, am înțeles — trecutul și viitorul se țesuseră, fără cusur, în prezentul meu.

Apoi, ca un abur care se destramă, viziunea s-a dizolvat și… m-am trezit stând în fața ușii închise. Am clipit, apoi mi-am deschis ochii complet. Voiam să-mi amintesc fiecare detaliu. Voiam să-i pun întrebări. Cine era „El”? Cum voi ști când se va deschide poarta? Contururile camerei mele începeau încet să capete formă. O lacrimă mi-a alunecat pe obraz — ca un râu al emoțiilor uitate.

Apoi am auzit vocea blândă a mamei mele pământene: „Întoarce-te, iubito”, în timp ce mâna ei caldă îmi ștergea lacrima, ridicând ultimele urme ale întâlnirii cerești.

În acea noapte tăcută și întunecată a fost prima dată când mi-am amintit, cu adevărat, un vis. Anii au trecut și visul s-a întors… iar și iar. Cu fiecare vizită în acea tainică dimensiune îndepărtată, mai multe detalii se desfășurau ca petalele unei flori în lumina soarelui. Apoi, într-o zi, piesele puzzle-ului s-au potrivit, trecutul, prezentul și viitorul împletindu-se într-un dans amețitor, revelând un vis cu totul nou.

Conturul lui se schimbase, sculptat de mâinile timpului, și în liniile sale, visul a început să respire, pas cu pas, apropiindu-se de realitate. Pentru că mi-am amintit de Ea. Și mi-am amintit de El. Pentru că ceea ce este scris — va fi. Și ceea ce va fi — deja s-a întâmplat.

Amintește-ți Viitorul!

Este totul aici. Îl vezi și tu? Este beatitudine, bucurie, extaz și paradis! Tot ce trebuie să faci este să-ți deschizi ochii, să ridici mâna și să-l prinzi. Nu-l lăsa să-ți scape. Apucă-ți fericirea și scrie.

 Semne de la Univers

Visurile, mai ales cele pe care le avem în copilărie, par adesea niște fantezii vagi și trecătoare, ușor de ignorat. Dar… dacă aceste visuri sunt mai mult decât simple imagini aleatorii? Dacă ele sunt indicii timpurii care ne ghidează spre calea pe care suntem meniți s-o urmăm – chiar dacă nu le înțelegem semnificația decât mult mai târziu?

Mi-au trebuit aproape 50 de ani ca să ascult acel vis ce mă chema, cu blândețe, încă din copilărie. Am petrecut aproape 30 de ani ca inginer, scufundată într-o carieră logică și de succes care părea la ani-lumină distanță de acel vis misterios pe care îl avusesem la aproape cinci ani. Și totuși, de-a lungul anilor, universul a continuat să-mi trimită semne, reamintindu-mi în tăcere de acel stilou auriu, de femeia cu zâmbetul radiant și de mesajul nespus: „Scrie!”.

Decenii întregi am ignorat aceste semne, concentrându-mă pe carieră și pe responsabilitățile zilnice. Abia mai târziu, când chemarea visului a devenit prea puternică pentru a mai fi ignorată, am înțeles cu adevărat cât de important era.

Mai târziu, am realizat faptul că… Universul are un mod subtil, dar constant, de a ne trimite semnale – repetându-și mesajul până când suntem gata să-l auzim. Uneori, ajungem să ascultăm cu adevărat abia după decenii trăite în afara propriei noastre Chemări.

Semnele sunt mereu acolo, ghidându-ne cu blândețe înapoi pe drumul care ne-a fost destinat de la început. În cazul meu, au fost persistente, dar răbdătoare. Le-am regăsit în visuri recurente, în conversații aparent întâmplătoare și în momentele de introspecție profundă, în care simțeam că ceva îmi lipsește.

Privind în urmă, văd că acele semne mă împingeau spre un alt destin – unul care nu încăpea în limitele carierei mele de inginer. Universul mă chema să scriu, să împărtășesc, să trăiesc o viață aliniată cu adevărul meu interior. Mi-au trebuit aproape cinci decenii să răspund acelei chemări, dar din clipa în care am făcut-o… totul a început să capete Sens.

Și, da! Când lucrez cu clienții mei, îi încurajez să reflecteze la semnele pe care le primesc. Ce mesaje se repetă? Și cât de des apar exact în momentele în care se îndoiesc de calea lor?

Scrisul devine un mod puternic de a scoate la suprafață aceste semne. Prin jurnal și reflecție, mulți dintre clienții mei își dau seama că universul le-a vorbit tot timpul. Doar că, asemeni mie, nu erau pregătiți să asculte.

Ce-ar fi dacă…

Visele te-ar călăuzi către descoperirea Scopului Vieții Tale?

Când suntem copii, ni se spune adesea să ne urmăm visurile. Dar, pe măsură ce creștem, învățăm să le respingem ca fiind nepractice sau irealiste. Până la urmă, viața cere responsabilitate, iar mulți dintre noi simțim presiunea de a alege un drum sigur, previzibil. Știu cum e. Am trăit-o. Timp de aproape 30 de ani, am fost „blocată” într-o carieră stabilă, respectabilă, ca inginer, în timp ce acel vis din copilărie – de a scrie, de a crea, de a păși într-o altă lume – zăcea tăcut, adormit.

Dar… ce ar fi dacă… în loc să le ignorăm, am alege să le ascultăm? Dacă ele sunt, de fapt, cheia către adevăratul nostru scop în viață?

După cinci decenii de-ntrupare pe planeta aceasta, în sfârșit, am încetat să-mi mai împing visul deoparte. Nu a fost ușor. Până atunci, îmi clădisem o „viață”… într-un domeniu care îmi oferea siguranță și stabilitate. Și totuși, indiferent cât de departe ajungeam, simțeam mereu că îmi lipsește ceva. Nu puteam scăpa de senzația că mai există ceva – legat de acel vis pe care-l avusesem când eram copil.

Când am ales, în cele din urmă, să ascult cu adevărat și… să urmez vechiul vis, totul s-a schimbat. Ceea ce, odinioară, părea o fantezie imposibilă, a început să se arate drept o poartă către adevăratul meu scop. M-a condus spre îmbrățișarea scrisului – nu doar ca pe un hobby… ci ca pe o chemare. Prin scris, am descoperit profunzimea pasiunii mele pentru a-i ajuta pe alții să își găsească scopul prin povești și exprimare de sine. Și… nu doar să-l găsească, ci să-l împărtășească cu întreaga lume, prin cărți care schimbă vieți.

Ceea ce am învățat – atât din propria mea experiență, cât și din lucrul cu clienții mei – este că visurile, chiar și cele pe care le-am lăsat deoparte decenii întregi, poartă adesea semnificații profunde. Ascultarea visurilor tale, oricât de îndepărtate ar părea, te poate conduce la o înțelegere mai profundă a scopului tău în viață.

Pentru mine, acel vis avut la vârsta de cinci ani a fost prima treaptă pe un drum pe care nu l-am înțeles pe deplin decât zeci de ani mai târziu. Și totuși, când am permis visului să mă conducă, mi-a deschis uși către o viață pe care nici nu mi-o puteam imagina în anii în care eram inginer.

Mulți dintre clienții mei vin la mine purtând visuri pe care le-au uitat sau le-au considerat fără sens. Dar când începem împreună să explorăm viitoarele lor cărți, descoperă că acele visuri conțin indicii prețioase despre cine sunt cu adevărat și ce sunt meniți să facă. Reveniți la acele imagini timpurii, reflectând asupra lor, încep să vadă legătura dintre vis și realitate. Și, cel mai adesea, realizează că visurile considerate… cândva… nerealiste sunt, de fapt, ghizi spre adevărata lor misiune.

Mediul și Rezistența… ta

Una dintre cele mai frecvente provocări cu care m-am confruntat în propria mea călătorie a fost rezistența — atât cea din interiorul meu, cât și cea venită din afară. Ani de zile am respins ideea de a deveni scriitoare. Mediul meu înconjurător era plin de voci logice, pragmatice, care îmi spuneau să rămân concentrată pe cariera mea de inginer și să merg pe calea sigură și cunoscută. Și astfel, ca mulți alții, mi-am împins visul deoparte, convingându-mă că nu era practic și… nici realist. De fapt… multă vreme… nici măcar nu mi-am pus problema că ar putea fi un drum posibil.

Mediul tău joacă un rol crucial în felul în care îți percepi visurile și în cât de dispus ești să le urmezi. În cazul meu, eram înconjurată de oameni care îmi susțineau cariera de inginer, dar care nu înțelegeau pe deplin chemarea creativă pe care o simțeam în tenebrele ființei mele. Să fie clar, nu dau vina pe mediul meu – nici măcar nu m-am gândit că ar fi ceva ce merită analizat. Nu era vorba că prietenii, familia sau colegii mei nu doreau să fiu fericită – pur și simplu (inclusiv eu) nu vedeam cum ar putea fi posibilă o viață construită în jurul scrisului.

După ani întregi de rezistență, am descoperit un adevăr: visele tale sunt doar ale tale. Nimeni altcineva nu poate înțelege profunzimea chemării tale așa cum o poți face tu. Și… chiar dacă te confrunți cu rezistență din partea celor din jur, asta nu trebuie să-ți definească drumul sau alegerile. De fapt, însăși rezistența poate fi semnul că ești pe punctul de a păși în ceva cu adevărat semnificativ.

Am cunoscut mulți oameni care s-au lovit de aceeași rezistență – fie din partea familiei, a colegilor, fie chiar din partea propriului critic interior. Și deși e ușor să lași acea opoziție să te oprească, cheia este să o recunoști ca pe o parte naturală a procesului. De cele mai multe ori, când suntem cel mai aproape de a trăi scopul nostru autentic, rezistența se întețește cel mai tare.

De-a lungul vieții, am descoperit că, în momentul în care mi-am permis să scriu – în ciuda îndoielilor și a fricii de judecata celorlalți – rezistența a început să se estompeze. Scrisul a devenit o supapă nu doar pentru creativitate, ci și pentru descoperire de sine. Și cu cât scriam mai mult, cu atât înțelegeam mai clar că acesta este drumul pe care trebuia să merg de la bun început.

Dar… vine un mare „dar”, dacă-ți amintești, „visul” mi-a spus că trebuie să apară acel „El”, ca piesele de puzzle să se potrivească. Desigur, aceasta este o întreagă altă poveste și o voi spune cu altă ocazie.

Însă… dacă te confrunți cu rezistența – fie că vine din partea mediului tău, fie din interiorul tău – nu o lăsa să te oprească. Folosește scrisul ca pe o cale de a înfrunta acea opoziție. Creează un mediu care să îți hrănească visurile – fie că e un colț liniștit în care să scrii, fie că este o comunitate de oameni care îți susțin eforturile creative. Rezistența face parte din drum, dar nu trebuie să fie capătul lui.

 Dar cu Încrederea în Sine cum rămâne?

Una dintre cele mai mari bariere în calea visurilor noastre este lipsa încrederii în sine. Am văzut-o de nenumărate la alții. Și, da, am simțit-o și eu. Chiar și după ce am avut curajul să las în urmă o carieră solidă de inginer și să îmbrățișez scrisul, au existat momente în care m-am întrebat: „Oare pot să fac asta cu adevărat? Sunt capabilă să scriu ceva cu sens, după atâția ani în cu totul alt domeniu? Nu cumva e prea târziu pentru un nou început?”

Dar am învățat că încrederea nu vine dintr-o revelație bruscă. Nu vine când te simți complet pregătit. Nu vine când totul e perfect aranjat. Încrederea se construiește – pas cu pas – din acțiune. Din fiecare zi în care, în ciuda îndoielilor, te așezi și scrii. Din fiecare cuvânt care prinde viață sub mâna ta tremurândă.

Când am început să scriu, încrederea mea era aproape inexistentă. Nu știam dacă voi reuși. Mă îndoiam profund că sunt suficient de bună. Dar am continuat. M-am prezentat în fața paginii, zi de zi, chiar și când cuvintele nu curgeau. Cu fiecare propoziție, cu fiecare paragraf, încrederea a început să prindă rădăcini. Am învățat să am încredere în vocea mea. În ideile mele. În capacitatea mea de a crea ceva care poate atinge o altă inimă.

Mulți vin la mine cu aceeași nesiguranță. Au idei uimitoare, povești de viață extraordinare, dar nu cred că sunt suficient de buni ca să le scrie. Și totuși, îi privesc cum, zi după zi, cuvintele lor le dau înapoi ceea ce nici nu știau că au pierdut: puterea de a crede în ei înșiși. Scrisul devine un act de transformare. Nu doar creativ, ci profund personal.

Prin scris, îți reconstruiești încrederea. În ideile tale… în cine ești cu adevărat. În vocea ta, în misiunea ta, în viața ta.

Ca atare… cui ar trebui să-i pese de un vis apărut în copilărie?

Ție. Da, da… chiar ție.

Chiar dacă îți ia zeci de ani să-l asculți, de fapt… niciodată nu este prea târziu. Povestea mea este dovada vie. Nu contează cât timp ai trăit într-un fel care nu reflectă scopul tău profund… pentru că… întotdeauna există timp să alegi altceva. Să scrii altceva. Să trăiești altceva. Să fii altceva – ceva care e de fapt mai aproape de esența ta decât tot ce ai fost până acum.

Poți avea un impact uriaș folosind puterea cuvintelor. Cuvintele tale – născute din viața ta unică. Cititorii tăi au nevoie de ele. Poate chiar mai mult decât de aerul pe care îl respiră.

Și dacă… dacă exact acesta este scopul vieții tale?

Să le arăți, prin scris, că și visele au trup… că și chemările au rădăcini. Și că… pasiunile merită.

Doar zic.

***

Și dacă simți că ai un manuscris început… sau doar un vis nespus… și parcă ceva te ține pe loc, programează un call cu mine. Poate programul meu de 6 luni – Calea către Carte – e tocmai acel „vis” pe care-l cauți.