De ce nu scrii, deși știi exact ce vrei să spui?

Există un moment în viața fiecărui autor aspirant care, privit din afară, pare banal, dar în interiorul său ascunde o tensiune. Este clipa în care știi foarte bine ce vrei să spui, poate chiar povestești ideea cărții tale cu o limpezime emoționantă, și totuși, când rămâi singur în fața paginii, mâna nu ți se mișcă, iar liniștea ce… brusc se așterne… se transformă într-o așteptare apăsătoare. De ce nu scrii, deși știi exact ce vrei să spui?

Am întâlnit de nenumărate ori această stare. Oameni care nu duc lipsă de inteligență, nici de experiență, nici de sensibilitate, și care… totuși… trăiesc această neputință de a începe. Nu este neapărat o dramă, ci mai degrabă o ezitare lungă, asemenea aceleia pe care o simți înainte de a intra într-o cameră unde știi că vei fi privit cu atenție.
Pentru că, în realitate, scrisul nu este doar o operațiune a minții. În momentul în care începi să scrii, accepți să te dezvălui lumii. Cu trăiri, convingeri, fragilități. Fiecare pagină este, într-un fel, o declarație: iată cum văd eu viața, iată ce cred, iată ce am învățat. Iar această declarație… te face vizibil.

Și… hodoronc-tronc… vizibilitatea nu este întotdeauna ușor de purtat.

De ce nu scrii, deși… știi ce vrei să spui?

De multe ori, autorii își explică blocajul prin lipsa disciplinei sau prin faptul că nu au încă metoda potrivită. Se gândesc că, dacă ar învăța mai mult, dacă ar citi încă o carte despre scris, dacă ar găsi structura perfectă, lucrurile s-ar așeza. Desigur, tehnica ajută, iar structura oferă stabilitate, însă am observat că, în spatele multor amânări, se află ceva mai profund decât o problemă de organizare.

Se află o teamă blândă, aproape rușinată, de a fi văzut.

Scrisul înseamnă, până la urmă, să îți asumi că ceea ce ai de spus merită să existe. Și, din păcate, nu toți am fost învățați să facem asta fără ezitare. Unii dintre noi am crescut cu ideea că e mai bine să nu deranjăm, să nu greșim, să nu atragem prea multă atenție asupra noastră. În astfel de condiții, pagina albă devine, inclusiv, un loc al confruntării cu propria noastră vulnerabilitate.
De aceea, uneori, ne oprește din scris lipsa liniștii interioare. Când sistemul nostru interior este tensionat, când ne judecăm înainte ca altcineva să o facă, când anticipăm critici sau neînțelegeri, scrisul încetează să mai fie o încântare pentru sufletul nostru și… culmea… devine ca un fel de test. Și, știm deja… cred că toți… nimeni nu creează, cu adevărat, atunci când se simte examinat – pus sub lupă.

Am ajuns să cred că există două tipuri (cel puțin) de obstacole în calea unei cărți. Unele sunt tehnice și pot fi rezolvate prin învățare, exercițiu și ghidaj. Celelalte, însă, sunt interioare și cer mai întâi un spațiu de siguranță, o împăcare cu propria voce, o acceptare.

De aceea, atunci când cineva îmi spune că nu reușește să înceapă, încerc întâi să înțeleg din ce loc interior încearcă să scrie. Pentru că o carte se naște sănătoasă… inclusiv din starea în care autorul se află.

Și… uneori, înainte de structură, avem nevoie de liniște. Înainte de disciplină, de siguranță.

Dacă te regăsești în această ezitare, dacă simți că ideile există, dar drumul spre pagină pare încă prea abrupt, nu te grăbi să te judeci. Uneori, blocajul te invită să privești, mai atent, la ce se petrece înăuntru. Și, odată ce această liniște începe să se așeze, cuvintele apar aproape singure, ca niște oaspeți care așteptau doar să li se deschidă ușa.

Dacă simți că știi exact ce vrei să scrii, dar totuși nu începi, poate că nu ai nevoie de încă o tehnică. Poate ai nevoie de acel spațiu interior… în care vocea ta nu mai trebuie să ceară permisiune să existe. Acel spațiu… de care toți membrii CLUBULUI VINTAGE WRITERS se bucură constant.