Iubirea din cărți și cea de la 50 de ani

Uneori iubirea ne deschide inima, iar scrisul ne ajută să înțelegem ce s-a deschis în ea. Și, abia atunci când începem să punem în cuvinte ceea ce simțim, descoperim că trăirea aceea nu rămâne doar în noi, ci se transformă în „iubirea din cărți”. Știi tu… acea iubire care se așază tăcut între rânduri, într-o carte de memorii, și ajunge, fără grabă, la alți oameni. Iar în acest proces, aproape pe nesimțite, se întâmplă ceva și mai profund: viața nu mai pare o succesiune de întâmplări, ci începe să se lege într-un fir coerent, viu… și, pentru prima dată cu adevărat, simțim că viața are sens.

Poate te întrebi ce-mi veni să abordez… brusc… o astfel de temă? Ei bine, află că, astăzi am acordat un interviu pentru LoveFest, eveniment organizat revista Psychologies. Tema a fost una care, zic eu, atinge profunzimile fiecăruia dintre noi: iubirea.

Și, în timp ce răspundeam la întrebări, pe care Clementina Anghelache le punea cu mare dexteritate, mi-am dat seama de ceva.

Nu poți vorbi cu adevărat despre iubire fără să vorbești despre viață. La fel cum nu poți vorbi despre viața ta fără să vorbești despre povestea ta.
Și nu poți vorbi despre poveste fără să ajungi, inevitabil, la scris.

Pentru că, într-un fel tăcut și misterios, iubirea și scrisul au același scop: să ne aducă mai aproape de cine suntem cu adevărat.

Când eram mică, aveam un vis care revenea constant. Mă vedeam bătrână, scriindu-mi memoriile. Nu înțelegeam atunci de ce acel vis mă vizita cu atâta insistență. Viața m-a dus în alte direcții. Am devenit inginer. Am trăit, am construit, am învățat.

Dar undeva, în adâncul meu, firul acela nu s-a rupt niciodată. Ce să mai zic și de faptul că, în timp, visul acesta devenise chiar recurent.

Și, poate la fel ca multe femei, am petrecut o bună parte din viață căutând iubirea.

Căutând-o în oameni. În relații. În promisiuni. În acele începuturi care păreau să conțină totul… și care, de multe ori, nu au dus nicăieri.

Până într-o zi.

Recunosc,,, ziua aceea nu a avut nimic spectaculos la suprafață. Nu au cântat îngerii (sau, dacă au cântat, probabil eram ocupată să-mi fac lista de cumpărături și nu i-am auzit). Nu s-a deschis cerul în două și nici nu a apărut vreun semn scris cu litere aurii: „Acum este momentul.”

Și totuși… a fost.

Pentru că în acea zi am făcut ceva ce nu mai făcusem niciodată cu adevărat: am renunțat să mai caut iubirea.

Nici gând să fi fost din resemnare. Mai degrabă, aș spune că era dintr-o liniște nouă, stranie, aproape suspectă la început.

O liniște care venea dintr-un loc adânc, în care, în sfârșit, nu mai aveam nimic de demonstrat. Nici mie. Nici lumii. Nici Universului – care, apropo’… oricum are un simț al umorului foarte bine dezvoltat și ne testează răbdarea exact când credem că am învățat lecția.

Acea liniște a venit din faptul că, după ani de căutări, de întrebări, de rătăciri frumoase și mai puțin frumoase, mă întâlnisem cu mine.

Cu mine… așa cum eram.

Și, surpriză… nu a fost deloc înfricoșător.
Ba chiar a fost… eliberator.

Pentru că în acel moment am înțeles ceva ce, deși citisem de sute de ori în cărți spirituale, nu trăisem cu adevărat până atunci…

Singuul lucru care lipsea din viața mea – stupefiant, dar adevărat – nu era iubirea ci prezența mea în propria-mi viață.

Aceea a fost clipa în care… iubirea m-a găsit.

Aveam aproape 50 de ani.

Și îmi amintesc – contrar a ceea ce aș fi putut chiar jura, până atunci – că primul gând nu a fost: „În sfârșit!”. Nici gând de așa ceva. Află că, mai degrabă, reacția mea a fost ceva de genul „A, deci așa se simte…”

Pentru că nu era acea iubire tumultuoasă, dramatică, care te ridică și te aruncă de la un capăt la altul al emoțiilor. Nu era focul acela care arde tot în jur și te lasă, uneori, fără aer.

Bine, bine… mai exagerez și eu câteodată… am avut parte și de momente în care am ajuns într-unul din cerurile acelea… mult superioarei celui de-al 9-lea cer care ni se tot vehiculează pe sub nas. Însă… de dragul demonstrației și, cu tot respectul, accentul vreau să-l pun pe faptul că lipseau cu desăvârșire dramele, tragediile, căzăturile și bușiturile… din care, nu ai cum să nu ieși șifonat în alte condiții.

Așa că… reiau ideea de la care am pornit…

Nu era acea iubire tumultuoasă, dramatică, care te aruncă de la un capăt la altul al emoțiilor.

Era… liniște.

O liniște plină.

Ca și cum, după o viață întreagă în care ai încercat să potrivești piese de puzzle în locuri care nu li se potriveau, dintr-odată… totul începe să se așeze singur, fără efort sau strategii complicate.

Și, în acel moment, înțelegi că ai două opțiuni… ori te bucuri… ori începi să te întrebi suspicios: „Dar sigur e real?”

Recunosc… am trecut puțin și prin a doua variantă.

Pentru că, atunci când nu ești obișnuit cu liniștea, ea poate părea chiar… suspectă.

Dar era pace.

Și acea pace a venit la pachet cu ceva foarte prețios: recunoaștere.

Recunoașterea că… acum este momentul potrivit.

Se spune că iubirea adevărată apare atunci când suntem pregătiți pentru ea.

Și, după tot ce am trăit, nu doar că și eu cred asta… o știu.

Pentru că, de multe ori, viața nu ne refuză iubirea. Nu ne spune „nu”. Nu ne închide ușa în nas.

Viața ne pregătește. Cu o răbdare aproape enervantă uneori.
Cu lecții repetate (pentru că, să fim sinceri, uneori avem nevoie să ni se repete lucrurile de câteva ori… sau de zece… sau de douăzeci).
Cu experiențe care ne modelează, ne șlefuiesc, ne scot din zonele de confort și ne aduc, încet, către esența noastră.

Prin experiențe, dezamăgiri, chiar pierderi.

Da, da… prin acele momente în care credem că am pierdut tot.

Iar eu… slavă cerului… chiar am trecut prin astfel de momente.

Momente în care am crezut că nu mai rămâne nimic.
Momente în care am pus întrebări fără răspuns.
Momente în care, dacă ar fi existat un „buton de fast-forward” pentru viață, l-aș fi apăsat fără să stau pe gânduri.

Și totuși… privind înapoi acum, îmi dau seama că nimic nu a fost pierdut.

Totul a fost… pregătire pentru momentul în care… am simțit, cu adevărat, că viața are sens.

Fiecare experiență a fost ca o literă dintr-un alfabet pe care, la început, nu îl înțelegeam. Fiecare întâlnire, fiecare despărțire, fiecare întrebare fără răspuns a fost, de fapt, o inițiere.

Și… poate că… aceasta este una dintre cele mai mari revelații ale vieții mele – nu iubirea întârzie… ci noi ajungem, în sfârșit, acolo unde o putem primi.

Că a fost greu, că a fost ușor… am putea discuta, analiza, contempla mult și bine.

Dar acum, după atâtea decenii de când bântui eu pe frumoasa noastră Planetă Albastră… am ajuns să simt (sau mai bine zis să și înțeleg) că fiecare relație, fiecare ruptură, fiecare început neterminat a fost… o inițiere.

Și, ca în orice inițiere… întâi învățăm să ne pierdem pe noi. După care, ajungem la faza în care ne dăm seama ce acceptăm când nu ne iubim suficient.
Iar asta, fără doar și poate… ne obligă să ne întoarcem, iar și iar, către interior.

Până când, într-un moment aproape imperceptibil, ceva se schimbă și… nu mai căutăm pe cineva care să ne completeze. Nici pe cineva care să ne salveze.  De ce și de cine… fiecare știe mai bine.

Căutăm, sau mai bine spus… recunoaștem pe cineva care poate merge alături de noi.

Și recunoașterea aceasta nu se întâmplă în minte. Nu este un checklist bifat conștiincios, ca la cumpărături — „are asta, are asta, bun, îl iau”. Nu. Este mai degrabă o liniște care se așază în tine și spune, fără cuvinte: „Aici nu trebuie să mă prefac.”

Aceasta este, de fapt, diferența dintre iubirea de la 20 de ani și iubirea de la 50 de ani.

La 20 de ani iubim dintr-un vis. Și, Doamne, ce frumoase sunt visurile la 20 de ani… atât de frumoase încât uneori nici realitatea nu are vreo șansă în fața lor. Vedem potențial, proiectăm povești, scriem, în mintea noastră, romane întregi în care celălalt joacă rolul principal… fără să știe că a fost distribuit.

La 50 de ani iubim din adevăr și realitate. Și adevărul nu mai are nevoie de scenarii. Nu mai are nevoie de decoruri sofisticate. Este simplu, direct și, uneori, ușor incomod… pentru că nu mai poți cosmetiza nimic. Dar tocmai în această simplitate apare libertatea.

La 20 de ani vrem intensitate. Vrem fluturași în stomac, focuri de artificii în priviri, mesaje la 2 noaptea și acel „nu pot trăi fără tine” care, sincer, ar trebui să vină cu un mic avertisment la pachet… atenție, efecte secundare posibile.

La 50 de ani vrem liniște. Acea liniște plină… în care poți să respiri, să fii tu, să nu te mai întrebi la fiecare două minute „oare ce a vrut să spună cu asta?”.

La 20 de ani căutăm să fim aleși. Și, dacă suntem sinceri, uneori ne și pierdem pe drum, doar ca să ne potrivim cu ceea ce credem că celălalt își dorește. Ne ajustăm, ne modelăm, ne reinventăm… până când, la un moment dat, nu mai știm exact cine suntem noi în toată povestea.

La 50 de ani alegem conștient. Și alegerea aceasta vine cu o demnitate liniștită. Nu mai cerem să fim validați. Nu mai negociem cu propria noastră esență. Alegem dintr-un loc în care ne cunoaștem, ne respectăm și, poate pentru prima dată, nu mai suntem dispuși să ne pierdem pe noi pentru a câștiga pe cineva.

Acum… să ne înțelegem… iubirea după 50 de ani (evident, putem spune și 40 sau 60… am ales 50 deoarece… atunci m-a pocnit pe mine-n freză) nu este mai puțin pasională.
Este ca un foc care nu mai arde haotic dar încălzește constant.

Și aici apare o legătură pe care puțini o văd la început.

Iubirea la 50 de ani și scrisul au ceva în comun. Ambele cer autenticitate.

Pentru că, la un moment dat, nu mai poți scrie doar pentru a impresiona.
Și, sincer, nici nu mai ai nici un chef pentru asta.

Nu mai chef să construiești fraze doar ca să sune bine, dacă ele nu spun nimic. Nu mai ai chef să umpli pagini întregi doar ca să pari profund, dacă în interior simți că nu este adevărat.

La fel cum nu mai poți iubi pentru a demonstra.
Nu mai poți intra într-o relație ca să arăți că „ai reușit”. Nu mai poți juca roluri, pentru că… le-ai jucat deja. Și știi cât de obositor este.

În ambele cazuri, ajungi într-un punct foarte interesant – acela în care nu mai ai nimic de ascuns.

De fapt… ca să punem și punctul pe „i”… nu mai vrei să te ascunzi.

Și acesta este, de fapt, pragul dincolo de care începe ceva cu adevărat interesant… începi să creezi.

Și, în acel moment, fie că scrii o carte sau trăiești o iubire…

nu mai construiești din frică.

Iar din acest loc… începe creația adevărată.

Am observat că, atunci când oamenii ajung la acest nivel de claritate în viața lor, apare un impuls aproape inevitabil: dorința de a-și spune povestea.

Pentru că înțeleg că povestea lor… este o formă de contribuție.

Aici începe, de fapt, scrierea unei cărți de memorii… ca un act de iubire.

Iubire pentru propria viață.
Iubire pentru ceea ce a fost.
Iubire pentru ceea ce poate fi transmis mai departe.

Există un moment în viața fiecăruia în care începe să simtă că nu mai vrea doar să trăiască experiențe. Vrea să le înțeleagă. Să le integreze. Să le dăruiască.

Și scrierea propriei povești, într-o carte de memorii… exact asta face.

Într-un mod aproape magic, atunci când începem să ne scriem povestea, începem și să ne schimbăm relația cu viața – ne privim altfel trecutul.
Ne înțelegem altfel deciziile.
Ne iertăm mai ușor.

Iar acest proces are un efect profund asupra modului în care iubim.

Pentru că o persoană care își înțelege povestea iubește diferit – mai liber, mai conștient.

De aceea cred că iubirea nu are vârstă. Are doar momentul ei.

Uneori apare la 20 de ani.
Alteori la 50 de ani.

Dar atunci când vine la momentul potrivit, nu mai seamănă cu visurile romantice din adolescență. Este despre a întâlni pe cineva care vede cine ai devenit.

Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le descoperim odată cu maturitatea – iubirea pe care o căutam nu era pierdută (cum… poate… credeam noi – aștia care renunțaserăm s-o mai căutăm).

Doar aștepta momentul în care noi eram pregătiți să o recunoaștem.

Pentru mine, scrisul și iubirea s-au întâlnit în același punct.

În punctul în care am încetat să mai caut și am început să trăiesc.

În punctul în care am înțeles că misiunea mea nu este doar să scriu, ci să îi ghidez și pe alții să își descopere vocea.

Pentru că fiecare om are o poveste. Și fiecare poveste are un sens. Iar atunci când o poveste este spusă, ea nu mai aparține doar celui care o trăiește. Devine dar.

Poate că ai simțit și tu, la un moment dat, că ai o carte în tine.

Poate că ai trecut prin experiențe care te-au schimbat. Care te-au învățat. Care te-au adus aici.

Poate că ai iubit. Ai pierdut. Ai căutat. Ai renunțat. Ai regăsit.

Și poate că toate acestea nu sunt întâmplătoare.

Poate că sunt, de fapt, capitolele unei cărți care așteaptă să fie scrisă.

O carte care nu este doar despre trecut.
Ci despre sensul a tot ceea ce tu ai experimentat.

Pentru că, la final, poate că iubirea și scrisul au același scop. Să ne ajute să devenim, în sfârșit, cine suntem cu adevărat.

Uneori petrecem jumătate din viață căutând iubirea… iar cealaltă jumătate înțelegând că ea nu vine când o căutăm – ea vine… imediat când vede că suntem pregătiți să o primim.

Iar în acel moment… pe lângă iubire… apare și dorința de a spune povestea.

Și, odată cu ea… începe cartea. A noastră carte de memorii.

Iar acum… la final… te las cu  o întrebare: din toată „polologhia mea” de cuvinte prin care mi-am așternut gândurile pentru tine, ce ți-a atins sufletul?