Povestea de viață pe care amâni s-o scrii

Povestea de viață pe care amâni s-o așterni pe hârtie (fizică sau virtuala, nu contează)… nu a plecat nicăieri. Te așteaptă.

În primul și în primul rând… vreau să-ți mulțumesc… drag membru al comunității Calea către Carte.

Îți mulțumesc pentru emailurile primite… la articolul anterior… în care am vorbit despre iubire. Nu știu dacă ți-am mai spus asta atât de direct, dar pentru mine astfel de mesaje nu sunt simple reacții la un newsletter. Sunt mici ferestre deschise spre viața ta. Sunt dovezi că dincolo de ecrane există inimi care bat, care caută înțelesuri, care se întreabă, care speră, care încă nu s-au resemnat.

Și, de fiecare dată când îmi scrii, simt încă o dată că munca mea nu este doar despre scris, cărți și structură, ci despre acel fir invizibil care îi leagă pe oameni prin adevăr.

Multe dintre mesajele voastre au vorbit despre iubire, despre așteptare, despre acel moment tainic în care, după ani întregi de căutare, de încercări, de întrebări care nu și-au găsit imediat răspunsul, ceva începe să se așeze în interior.

Dar am simțit, printre rânduri, și altceva.

Un fel de tremur discret. O dorință care nu s-a spus până la capăt, dar care se simțea acolo, aproape ca parfumul unei flori pe care nu o vezi încă, dar știi că există undeva în apropiere.

Dorința de a scrie. Din dragoste.

Dorința aceea pe care mulți o poartă în ei ani la rând, ca pe o scrisoare netrimisă. O deschid uneori în gând, o recitesc, o pliază la loc și o pun iar în sertarul inimii, spunându-și că poate nu este momentul, că poate mai târziu, că poate mai întâi trebuie să mai înțeleagă ceva, să mai trăiască ceva, să mai treacă puțin timp. Și timpul, cum face el de obicei când nu ești atent, trece. Nu se grăbește, dar nici nu stă pe loc. Iar povestea rămâne acolo, ca un musafir loial care nu pleacă, chiar dacă nu i-ai deschis încă ușa.

Aș vrea să-ți vorbesc astăzi exact despre acest moment de prag. Despre clipa în care omul spune: „Vreau să-mi scriu memoriile.”

Chiar așa… propria lui viață. Fragmentele acelea de destin, de iubire, de cădere, de renaștere, de întrebări fără răspuns și de răspunsuri venite prea târziu sau exact la timp. Și, tocmai pentru că este vorba despre propria viață, aici lucrurile devin delicate. Aici nu mai e vorba doar despre scris și calea către cartea ta. Aici este vorba despre expunere, despre curaj, despre identitate, despre adevăruri nerostite.

Povestea de viață pe care amâni s-o scrii

Pentru că, vezi tu, în clipa în care vrei să-ți așterni memoriile pe hârtie, te întâlnești cu tine. Cu cine ai fost. Cu cine ai devenit. Cu ce ai iubit. Cu ce ai pierdut. Cu ce ai tăcut. Cu ce ai înghițit ani întregi doar pentru a putea merge mai departe. Și, dintr-odată, mâna ta de scriitor devine o mână care deschide uși vechi în povestea de viață pe care amâni s-o scrii. Unele luminoase. Altele… mai bine lăsate închise, ai spune. Doar că exact acolo, în camerele acelea interioare pe care nu prea le mai aerisim, stau de multe ori cele mai valoroase pagini ale unei cărți de memorii.

Am trecut și eu prin asta. Și nu o spun ca pe o frază convenabilă, menită să creeze apropiere între noi, ci ca pe un adevăr simplu. Nu m-a oprit niciodată lipsa de idei. Nici lipsa de subiecte. Nici lipsa de emoție. Slavă Domnului, emoție am avut cât pentru o trilogie. M-a oprit, în schimb, acel gând perfid care vine îmbrăcat în rațiune și îți spune, foarte civilizat, că poate nu este cazul, că poate nu interesează pe nimeni, că poate anumite lucruri e mai bine să rămână doar ale tale, că poate nu toată lumea trebuie să știe.

Și, trebuie să recunosc, mintea are un talent absolut uimitor de a produce argumente impecabile exact atunci când sufletul încearcă să facă un pas important. Uneori am impresia că, dacă i-am da voie, mintea noastră ar putea susține o conferință de trei ore despre motivele pentru care NU ar trebui să ne scriem cartea. Și, culmea, ar face-o foarte convingător.

Doar că toate aceste motive – și aici este marele adevăr pe care îl văd iar și iar la oamenii cu care lucrez – nu sunt adevărate în esența lor. Sunt măști.

În spatele lor se ascunde, aproape întotdeauna, una dintre aceste patru frici: frica de a nu fi interesanți, frica de a nu fi crezuți, frica de a nu avea resurse și frica de a descoperi că, pentru noi, poate „nu merge”.

„Pe cine interesează povestea mea?”

„Dacă cei care mă cunosc… nu mă cred?”

„Dacă alții pot, dar eu nu?”

Sunt întrebări grele, știu. Pentru că au greutate emoțională. Ele vin din vulnerabilitatea profundă a omului care stă în pragul propriei povești și știe, chiar dacă nu recunoaște imediat, că odată ce va începe să scrie, ceva în el se va schimba pentru totdeauna.

Și totuși, oricât de serioase par aceste blocaje, am învățat să le privesc și cu o undă de umor. Cu acea blândețe ironică pe care ți-o dă experiența. Pentru că, sincer, uneori suntem de-a dreptul adorabili în felul în care ne sabotăm.

Vrem să scriem o carte care să rămână în urmă ca o moștenire de suflet… dar ne blocăm pentru că „nu am găsit încă designul de copertă potrivit”. Vrem să spunem lumii ce am învățat din viață… dar mai întâi vrem să ne cumpărăm caietul perfect, cana perfectă, playlistul perfect, luna perfectă și probabil o aliniere astrală care să primească aprobarea tuturor planetelor. Dacă n-ar fi atât de trist uneori, ar fi chiar comic. Și, de fapt, este și comic. Pentru că omul, când se teme, își construiește ritualuri sofisticate de amânare.

Dar dincolo de zâmbet, rămâne întrebarea reală: cum treci prin asta?

Răspunsul meu, după ani de lucru cu autori și după propria mea viață de scriitor, este acesta: nu treci prin aceste blocaje singur, în liniște, doar cu voință și promisiuni făcute duminica seara. Nu funcționează. Sau, dacă funcționează, funcționează greu, lent și cu foarte multă energie pierdută. O poveste importantă are nevoie de context. De structură. De un spațiu în care adevărul să poată ieși fără să fie imediat judecat, cenzurat sau împins înapoi în întuneric.

În programele mele de scriere, am întâlnit oameni care, la început, mi-au spus că nu au timp, iar câteva săptămâni mai târziu au găsit un ritm atât de firesc încât scrisul a început să respire în viața lor fără efort.

Am văzut oameni care mi-au spus că nu au bani și care, după ce au înțeles ce înseamnă cu adevărat această carte despre acea poveste de viață pe care amânau s-o scrie, au găsit resursele. Exact așa cum se întâmplă când ceva devine important: începi să îi faci loc.

Am cunoscut oameni care se temeau că nu vor fi crezuți și care, odată ce și-au găsit vocea autentică, nici n-au mai avut nevoie să convingă pe nimeni.

Și am văzut oameni care erau convinși că pentru ei nu merge să pășească pe calea către carte. Ei bine, tocmai acești oameni m-au emoționat cel mai tare, pentru că uneori cei care cred cel mai puțin în ei sunt tocmai cei care au în ei cele mai necesare cărți.

Nu intru încă în detalii, nu astăzi. 

Dar te invit să nu pierzi anunțurile pe care le fac… doar în newsletter.

(Nu ești încă abonat/ă? ÎNSCRIE-TE aici.)

***

Până data viitoare… mai am una să-ți mai spun.

Doar una… bună!!!

Sunt atât de fericită!!! Și împart cu tine… dacă tot suntem pe calea către carte.

Săptămâna trecuta, Mircea Radu (da, da, chiar el, de la faimoasa emisiune „Din Dragoste”! ) mi-a trimis echipa de la Metropola TV pentru un interviu. Joi… s-a televizat – atât la TV cât și pe youtube.

Nu-ți zic… câte emoții am avut urmarind interviul! Mai ales că… este plasat imediat după interviul luat unor oameni pe care-i ador, Aurelian Temisan și Monica Davidescu.

Îți las aici linkul către interviu (cu un simplu CLICK pe imaginea de mai jos… ajungi la Metropola TV.

Scrie-mi, te rog,… cum ți se pare.